Misterul Telegramei de la Stockholm

Autor: Neagu Djuvara
Editura HUMANITAS


Fragment din discursul susţinut de către Neagu Djuvara cu ocazia lansării volumului Misterul telegramei de la Stockholm în cadrul târgului de carte Bookfest 2012






Probabil că o jumătate din ţară, în momentul de faţă, îl mai ridică pe Mareşalul Antonescu pe un piedestal şi explicaţia este foarte logică şi anume că de vreo 70 de ani suntem conduşi de asemenea guvernanţi încât..., pe fondul acesta negru al oamenilor care ne-au condus de 67-68 de ani şi până acum, imaginea acestui ofiţer elegant, chipeş, dârz, războinic, cinstit în orice caz, apare luminoasă.
Pentru cei dintre dumneavoastră, şi sunt convins că publicul de la Humanitas este un public de artişti sau de cunoscători ai artei, figura Mareşalului Antonescu este un tablou de Caravaggio, adică pe un fond cât mai negru personajul principal este alb la mijloc. Aşa este Antonescu pe fundalul tuturor guvernanţilor noştri din ultimii 70 de ani, apare luminos.
Aceasta nu trebuie să ne împiedice să judecăm ce a făcut în cei 4 ani de dictatură foarte dârză şi foarte impermeabilă.
Situaţia, ca să spun aşa, care a provocat această carte a mea este faptul că pentru a zecea sau a douăzecea oară apar într-o anumită presă nişte explicaţii prin nişte informaţii absolut eronate şi mincinoase. Iată ce a apărut acum vreo 6 luni de zile într-un mare ziar, de dimineaţă, şi vă citez acum titlurile şi subtitlurile: titlul “Taina telegramei pierdute” cu subtitlul “Antonescu a fost arestat de Rege chiar în ziua în care Uniunea Sovietică acceptase să încheie cu Mareşalul Antonescu un armistiţiu care prevedea o zonă neutră pe frontul din Moldova”.

Mă opresc aici pentru a vă spune că şi titlul şi toate cuvintele din subtitlu sunt erori sau minciuni.

Dat fiind faptul că sunt ultimul supravieţuitor al celor care la nivel modest, dar totuşi am fost prezent, cunosc exact ce s-a întâmplat la 23 August 1944, zi în care am fost trimis de guvernul Antonescu la Stockholm ca să se reia negocierile pe care guvernul român le-a întrerupt de 3 luni de zile.
Deci trebuie să încep cu începutul, şi această carte relativ mică vine cu nişte informaţii pe care marele public le ignoră. De ce s-au dus două soiuri de negocieri cu sovieicii, adică unul prin reprezentanţii oficiali ai României în cazul Stockholm-ului, a fost trimis ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu în acelaşi timp tot cu ambasadoarea sovietică care era o premieră mondială prin faptul că a fost prima ambasadoare în istoria diplomaţiei?

Dar de ce s-a dus în acelaşi timp o negociere paralelă de către un reprezentant al opoziţiei?
Explicaţia este foarte logică şi simplă.
Este că de la începutul “domniei” lui Antonescu toţi oamenii politici din ţară şi-au dat seama că este un om cu care nu se poate discuta.

Era absolut imposibil.
Era atât de încăpăţânat, atât de convins că el este trimis de Dumnezeu ca să mântuiască poporul român de nu puteai să ai o discuţie politică cu el.
Şi atunci, văzând cum îşi conduce ţara, dictatorial, hotărând singur ce se face sau ce nu se face...vă dau şi detaliul următor că-l ţinea pe tânărul Rege constituţional totalmente la o parte de hotărârile guvernului şi de discuţiile guvernului.

Daţi-mi voie să fac o paralelă cu alt dictator, adică generalul Franco din Spania care şi el a fost dur, a fost dârz, a fost foarte crud în anumite împrejurări, dar când a hotărât că după el trebuie să vină ceva şi adică să se restabilească monarhia, l-a luat pe viitorul Rege Juan Carlos, l-a ţinut lângă el şi l-a învăţat meserie.
Antonescu l-a ţinut pe Regele Mihai care era oficial şeful statului, l-a ţinut în ignoranţa totală a fiecărui gest de guvern pe care-l făcea într-atât încât în ziua când a hotărât că intrăm în război alături de germani, Regele Mihai a aflat vestea prin radio BBC. Un mai mare scandal nici că se putea închipui.

Regele era şeful statului. Antonescu, din punct de vedere constituţional, era prim-ministru numit de Rege. Cum se poate să hotărască acesta aşa, care şi-a luat titlu de conducător, copiind termenul de duce şi de fuhrer din celelalte ţări cu care eram aliaţi? Cum a îndrăznit să nu ţină la curent pe şeful statului?
În condiţiile acestea este deja destul de limpede că era logic ca şefii opoziţiei, îi numesc pe rând deja după cât erau de cunoscuţi şi de reveraţi: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Titel Petrescu, cu asentimentul Regelui Mihai care şi el era indignat de felul cum a fost ţinut la o parte de treburile ţării, au hotărât de pe atunci să încerce ceva.

Sar peste un an sau doi atunci când după bătălia de la Stalingrad, după intrarea SUA în război, lucru pe care niciun şef de guvern din Europa, bineînţeles nici Mussolini şi nici Hitler, dar nici Pierre Laval, premierul Franţei, niciunul dintre ei nu au intuit că intrarea SUA în război însemna imposibilitatea Germaniei de a mai câştiga acest război. Acest lucru nimeni din lumea politică a Europei nu a simţit-o.

Pe urmă a venit tragedia de la Stalingrad. Am să fac o paralelă între Mareşalul Antonescu şi Mareşalul Mannerheim, omologul lui din Finlanda.
Finlanda avea exact aceeaşi situaţie ca România, fusese atacată în decembrie 1939 de sovietici, dar a rezistat 3 luni de zile pe când noi când am fost atacaţi am cedat fără să tragem un foc de puşcă la 26 iulie 1940.
Îmi veţi spune că Finlanda nu avea decât 150 de km de apărat iar noi aveam 650 de km. Nu-i important. Nu ai voie, ca şi guvern, să cedezi nicio palmă de pământ fără să tragi un foc de puşcă.
Asta în ochii întregii omeniri este pentru noi o laşitate. Mannerheim, în 1941 după ce fusese silit la începutul lui 1940 să cedeze o parte din teritoriul ţării sale, a reînceput şi el războiul alături de germani ca să recucerească teritoriile pe care sovieticii le furaseră, ca să zic aşa, în 1940.

Dar când a ajuns alături de germani la graniţele normale ale Finlandei sale s-a oprit, lucru pe care cei trei şefi ai partidelor politice de atunci i-au spus-o în scris lui Antonescu: “NU treceţi Nistrul!”.
Un popor relativ mic, cu armată slabă nu se bagă alături de un uriaş ca să facă o cruciadă împotriva unui stat mare, a unui uriaş vecin pe care îl vei avea toată viaţa în faţa ta mai departe.
Deci o primă eroare majoră.

Ne-a trimis jumătate din armata ţării dincolo de Nistru. Vă pot spune că eu am fost personal trimis la Odesa, am făcut pe jos 750 de km cu Regimentul 6 Mihai Viteazu. Când am plecat acolo eram încă elev, elev TR, elev ofiţer după 9 luni de şcoală militară şi aveam două tunuri antitab, iar tunurile pe care le primisem cu două săptămâni înainte erau tunuri ruseşti din 1876!!!...
Nu glumesc!
Cu astea am plecat la război, dar să ştiţi că mi-au folosit nu împotriva tancurilor ci la bătălia de la Ţiganca împotriva unui atac sovietic şi am căpătat o mică decoraţie “Crucea Serviciului Credincios”.
Pe urmă, în timpul celor 5 luni, până când am ajuns la Odesa, au fost înlocuite cele doua tunuleţe ruseşti de la 1876 cu două tunuri adevărate anti-tanc, dar nici măcar acelea nu erau de acelaşi calibru dar erau foarte eficiente împotriva tancurilor.

Ce s-a întâmplat la Odesa?
Se pare că cei de la comandamentul german îi spusese Mareşalului Antonescu să înconjoare Odesa ca nu cumva armata rusească care era acolo să poată să-i prindă pe la spate.
Deci armata română avea un rol defensiv acolo. Noi ne-am încăpăţânat să cucerim oraşul. Ori, este dovedit în orice război că nici măcar germanii nu au reuşit să cucerească nici Moscova, nici Leningradul, pentru că un mare oraş este o adevărată fortăreaţă pe care trebuie să o câştigi casă cu casă.
Aşa că noi, în mod gratuit, am pierdut la Odesa 17.000 de combatanţi şi am avut 65 de răniţi.

Norocul meu că eu am fost rănit cu câteva săptămâni înaintea în mod uşor şi am fost trimis înapoi într-un moment în care regimentul meu era mai mult decât decimat, pentru că etimologic ar fi însemnat să rămânem unu din zece.
Ori, regimentul meu care plecase cu 1800 de oameni şi în 5 luni de zile a mai primit 1200, în final 3000 de oameni, în ajunul căderii Odesei regimentul meu mai avea doar 92 de oameni valizi!!!...

Merg mai departe şi ajungem aproape de Stalingrad, iar germanii făcuseră acolo un comandament printr-o eroare de necrezut, adică au atacat cu forţe foarte puternice doar centrul acestui oraş, iar laturile le-au dat armatelor asociate.
Adică, la sud erau românii, la nord-vest erau români, unguri şi italieni.
În ambele locuri armatele erau întinse pe lungimi de trei ori mai mari decât scrie la carte. Ori, când s-a băgat de seamă că vine iarna, generalul român a făcut un raport Mareşalului Antonescu, arătând tragedia acestor trupe care erau acolo, care de săptămâni de zile nu primeau raţii corespunzătoare şi nici haine de iarnă. Iar în Rusia în noiembrie era deja iarnă. Nu mai era mâncare pentru cai.
Mureau toţi caii. Nu mai aveai cu ce să tragi tunurile în spatele frontului. În spate nu exista o armată germană puternică şi cu artilerie, situaţia fiind absolut catastrofală!!!

Generalul român a făcut apel la Mareşalul Antonescu pentru a retrage armata română din această situaţie.
Nu s-a făcut aşa ceva.
Nebunia lui Hitler care nu i-a permis Mareşalului Paul să atace împreună cu Mareşalul Mannerheim pentru a putea ieşi, pentru a putea scăpa cu cei 500.000 de oameni care erau acolo.

Rezultatul a fost că noi am pierdut acolo 200.000 de oameni, prizonieri, morţi, degeraţi,o adevărată calamitate. Toate chestiile astea eu le pun la debitul Mareşalului Antonescu.
Este responsabil de moartea a sute de mii de oameni degeaba. Germanii i-au acuzat pe români, pe italieni şi pe unguri că din vina lor a căzut frontul de la Staligrad. De fapt, vina era numai şi numai a comandamentului german.

Apoi, în decurs de un an şi jumătate, trupele ruseşti şi-au continuat înaintarea, ajungând până pe teritoriul României.
Când văd în anumite ziare că se spune că singur Antonescu a fost arestat şi atunci au putut sovieticii să intre în România, este o minciună sfruntată!!!
În momentul când se petrece atacul dramatic din 18-19 August 1944, erau deja săptămâni de zile de când ruşii erau intraţi în nordul Moldovei pe o linie cam între Chişinău şi Iaşi.
Deci, un sfert din ţara noastră era deja ocupat.
De pe poziţia aceea atacă ei în forţă pe 19 August 1944. Şi aici se întâmplă un lucru absolut dramatic care trebuie spus, fiindcă chiar Antonescu, când mă va trimite în dimineaţa zilei de 23 August 1944 la Stockholm, îmi spusese din noaptea de 22 faptul că ostaşul român care s-a bătut trei ani de zile eroic peste graniţe, la Stalingrad, de data aceasta pe teritoriul românesc a fugit. A fost o adevărată debandadă.

Trimiţându-mă la Stockholm, instrucţiunile care mi le dădea au început aşa: domnul ministru Nanu reluând legăturile cu doamna ambasador a Uniunii Sovietice, dovada că noi vrem acum să facem armistiţiu este că armata română nu se mai bate.

Aveam atunci nici măcar 28 de ani.
Eram la minister doar de un an şi jumătate
.

Şi totuşi am îndrăznit, uitându-mă în ochii lui Antonescu, să spun: "domnule dar cum se poate spune aşa ceva când începi nişte negocieri?
Să spui dinainte că tu nu te mai baţi!
"

La care el zice: “da, poate că ai dreptate”.... Ca să vedeţi în ce hal de descumpănire se găseau cei doi conducători absoluţi ai României de atunci.


Altă problemă. De ce Mareşalul Antonescu a cerut, de unde ar fi trebuit să ştie că formula “capitulare necondiţionată”...
... doar era o formulă pe care au inventat-o americanii între cele două războaie!!!

În momentul când au constatat că Germania lui Hitler nu mai ţine seama de condiţiile care fuseseră impuse în 1918, ocupând partea din stânga a Rinului şi începe să aibă o armată mai numerosă, de 100.000 de oameni, în momentul acela mai întâi nişte politologi apoi guvernul american au decretat că dacă se va face un nou război mondial, de această dată nu se mai negociază în ultimul moment.
Atunci, se va cere “capitulare necondiţionată!”.
Această idee a fost adoptată nu numai de guvernul american ci şi de toţi aliaţii săi. Mareşalul Antonescu îşi închipuia că noi, care aveam o armată de 10 ori mai măruntă chiar şi decât a italienilor, noi putem să punem nişte condiţii.

Eu vă pot spune exact care a fost situaţia , pentru că le ştiu de la cei care au negociat atunci. Eu nu sunt omul care să vă spună din cărţi.
Eu am stat la Stockholm ulterior 3 ani alături de Frederic Nanu şi de George Duca, amândoi negociatorii noştri, şi ştiu toate amănuntele.

Să vă spun ce a cerut Antonescu atunci. Este aproape rizibil. Mai întâi cerea, ca nu cumva să strice cuvântul pe care şi l-a dat el fuhrer-ului, faptul că avea nevoie de 15 zile în care armata germană să se retragă voluntar. Cum vă închipuiţi că germanii care de abia dădeau îndărăt pas cu pas de un an şi jumătate erau dispuşi dintr-o dată să-i facă plăcerea Mareşalului Antonescu să mute frontul cu 650 km mai încolo. Era aberant. Şi dovadă că ceea ce vă spun nu este numai o supoziţie, este că acest lucru se va întâmpla peste 3 luni în Ungaria, când Amiralul Horthy îi va spune lui Hitler faptul că Ungaria nu mai poate să meargă mai departe alături de Germania în război. Atunci armata germană care se găsea în Ungaria l-a arestat pe Horthy şi tot guvernul ungar şi au adus la conducere echivalentul Gărzii de Fier ungurească. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat matematic dacă Antonescu i-ar fi spus ceva similar ambasadorului german de la Bucureşti. Ar fi fost arestat tot guvernul român şi ar fi fost adus la conducere Horia Sima.
A doua condiţie a lui Antonescu transmisă la Stockholm era şi mai naivă, şi anume că dacă facem armistiţiu şi România va fi ocupată de sovietici să fie lăsat un judeţ undeva în vestul ţării neocupat pentru ca guvernul şi administraţia ţării să nu vadă uniforme sovietice în jurul lor.
Ce valoare ar fi avut aşa ceva când jumătate din Europa era ocupată sau va fi ocupată de către sovietici?
Aceste două condiţii puse de Mareşalul Antonescu au fost considerate de sovietici aşa de naive că le-a răspuns favorabil imediat. Şi acest răspuns favorabil a fost adus la Bucureşti, nici măcar nu l-au trimis la Stockholm printr-o telegramă cifrată de teamă de descifrare, ci a fost adus de către un om care era şeful meu direct, domnul Demetrescu, la 30 mai 1944.
Care va să zică, guvernul lui Antonescu, la 1 iunie 1944, ştia că i s-a dat dreptate şi putea să trimită în aproape 3 luni pe cineva care să discute cu sovieticii şi s-ar fi ajuns la nişte modalităţi de depunere a armelor fără să se întâmple tragedia care s-a întâmplat când au murit aproape 150.000 de oameni.


Lumea spune că din cauza lui 23 August au murit 150.000 de oameni. Dar a cui a fost vina domnilor? Antonescu nu a răspuns la răspunsul favorabil dat de sovietici încă din 30 mai 1944!!!
Aşa că vedeţi când se spune că la 23 August i se dă voie Mareşalului să facă asta este o minciună şi asta se scrie în ziare astăzi şi sunt tot felul de persoane care vor continua să susţină acest lucru absolut inexact.
Aşa că vă spun toate aceste lucruri pentru ca să se ştie care a fost într-adevăr realitatea.
Sunt convins că şochez pe multă lume dintre dumneavoastră dar trebuie coborât de pe piedestalul său chipul Mareşalului Antonescu.
Cu atât mai vârtos...am trecut sub tăcere ceea ce este cel mai grav şi anume cruzimea de care s-a făcut vinovat.
Unul dintre exemplele cele mai strigătoare la cer sunt faptul că în momentul în care am intrat în Basarabia, precizez că un tânăr ofiţer cum eram eu, habar n-am avut ceea ce se întâmpla faţă de evrei, adică în cadrul regimentului tău nu ştiai nimic din ceea ce se întâmpla în altă parte.
Or, faptul că în 1940 câţiva evrei sau poate câteva mii de evrei au instigat armata română, poate chiar să fi tras în ei, dar nu s-a dovedit că au fost mulţi morţi în armata română.
Atunci Antonescu a luat hotărârea ca, de pe o zi pe alta, toţi evreii din Basarabia să fie daţi peste Nistru şi aici avem toate dovezile de arhivă, au fost 5 puncte de frontieră ţinute de jandarmerie şi care au confirmat că 175.000 de evrei de toate vârstele au fost toţi daţi afară în deşert, nici măcar cum făceau nemţii punându-i în nişte hangare. I-a trimis în deşert.
După 2 ani de zile, după Stalingrad, când i-a lăsat să se întoarcă, s-au mai întors doar 4.500 de supravieţuitori.
Care va să zică s-a făcut vinovat de moartea a 170.000 de oameni.

Şi mai grav este ceea ce s-a întâmplat la Odesa. Am văzut cu ochii mei greşeala comandamentului român de acolo care s-a instalat în clădirea în care funcţionase comandamentul sovietic înainte. A venit un cetăţean ca să ne spună: “să ştiţi că este minată clădirea”. Dar probabil că armata noastră nu avea instrumente necesare pentru a descoperi eventualele bombe în subsol. Şi deodată clădirea sare în aer şi mor 100 de ofiţeri români printre care mai mulţi generali. La vestea asta, Mareşalul Antonescu are o furie incontrolabilă şi ordonă să fie împuşcaţi 100 de oameni ruşi pentru fiecare ofiţer român mort. După care nu s-a mulţumit cu atâta. De ce să fie vinovaţi evreii? A adunat 19.000 de evrei pe care i-a aglomerat în nişte hangare şi cărora li s-au dat foc.
Domnilor, Vlad Ţepeş a făcut aşa ceva cu nişte haimanale după ce le-a dat de mâncare şi de băut, erau doar câteva sute.
Antonescu a făcut asta cu 19.000 de persoane. Asta este o ruşine nu numai pentru el ci pentru toată naţiunea română.

Am să mă opresc aici.
Avem datoria în momentul de faţă să recunoaştem că eticheta care s-a pus în occident, că Antonescu este criminal de război, este un lucru adevărat şi trebuie să-l coborâm de pe piedestalul său, să-i punem statuia acolo jos alături de toţi cei care ne-au guvernat în 70 de ani, şi buni şi răi, dar nu pe un piedestal.
Acesta este cuvântul meu şi vă rog să mă iertaţi.


*** TEXTUL este o Transcriere Integrală a Discursului - D-lui N. Djuvara
de la Lansarea volumului
- la Bookfest 2012 - prezentat in Lumea Tiparului nr.20

- - - - - - - -



Link: www.humanitas.ro/misterul-telegramei-de-la-stockholm-din-23-august-1944