HOMO FRAUDENS
Autor: Mircea Maliţa
Editura Rao


Academicianul Mircea Maliţa, cunoscut pentru studiile sale ştiinţifice şi diplomatice, a excelat şi în genul eseistic, ca om de idei sau călător în lume.
A recurs şi la dialoguri cu model antic, iar acum ne surprinde cu o formulă satirică şi critică, poate ca un ecou târziu al umanistului Erasmus.
Două eroine, profesoare simpatice, ţin lecţii libere la invitaţia unor cluburi studenţeşti.
Ele descoperă că alături de Homo Sapiens, specia cu nume nobil a omenirii, fiinţează şi chiar înfloresc
două specii derivate, botezate de ele Homo fraudens, al fraudei şi nu al înţelepciunii, şi Homo praedator, prădător ca fiarele.
Cercetătoarele cântăresc argumentele care ar pleda pentru sau contra extinderii sau estompării acestor noi hominizi în societatea de astăzi şi de mâine, dar răspunsul e lăsat la latitudinea cititorilor, la sfârşitul lecturii cărţii.

Capitolul 4
Ce este şi ce nu este frauda
(Fragment)
...O practică şi prada şi prădătorii.
Dar atenţia e îndreptată spre faptul că cei prădaţi sunt mai puţin dotaţi cu muşchi, gheare şi dinţi decât prădătorii puşi pe violenţă.
Prada recurge mai mult la inteligenţă şi fraudă ca să compenseze slăbiciunea ei fizică. Discuţia duce inevitabil la evoluţia speciilor, la Darwin şi Lamarck.

Să revenim la Prădători şi la cei Prădaţi,
de data aceasta la relaţia lor.
E clar că primii sunt avantajaţi în confruntările deschise. Relaţia de putere, de mijloace fizice care le stau la dispoziţie este una de inegalitate.
E o relaţie asimetrică.
Dacă n-ar exista mijloace suplimentare care să suplinească forţa mai redusă a prăzii, aceasta ar fi supusă pieirii.
Dar natura are grijă de “echilibrele ei”.
Dotează Prada cu mijloace de apărare, iar Frauda este cel mai eficace.
Te ascunzi, dispari, derutezi pe prădător, îl înşeli, îi strici strategiile ofensive. Frauda îşi dezvăluie afinitatea cu funcţia apărării, a defensivei.
Prădătorii sunt în natură nu doar ofensivi, ci şi violenţi.

Frauda în schimb este pentru cei slabi, pentru Prada,
ea este un substitut al violenţei şi forţei brute care le lipseşte.

Capitolul 9
Copiii, familia şi educaţia
(Fragment)
Vizităm domeniile de excelenţă în care frauda e prezentă în chip plăcut şi benefic. Prilej de a face sugestii pentru viitorul educaţiei şi al echilibrării rolului familiei. Nici jocul şi influenţa lui tradiţională nu sunt uitate.

E greu de conceput o activitate de proporţii mai mari a omului, care recurge la fraudă, ca cea a creşterii propriilor copii.
Limbajul părintelui nu este un limbaj normal, ci unul simplificat, pus pe câteva tonuri muzicale, pentru a coborâ la nivelurile subdezvoltării copilului.
Explicaţiile ce se oferă copilului sunt legende. E o lume de basm, nu cea reală. Berze cu copii în cioc, pitici ascunşi în grădină, îngeri care îi adorm şi îi fac să viseze frumos.
Toate îmbinate cu îndemnul la ascultarea părinţilor care le vor binele cu o condiţionare prin duetul răsplăţii - pedepsei, mai abitir ca dreasajul de la circ. Învăţarea pe de rost, expunerea la musafirul obligat să aprecieze inteligenţa precoce şi eventualele talente înnăscute ale odraslei. Las la o parte părţile ce pot părea ridicole.
Ceea ce vreau să scot la iveală este
imensa prefăcătorie
la care recurge lumea adultă şi civilizată.
Dar copiii merită mai multă atenţie decât li se dă. Înţeleg mai mult şi mai repede decât credem noi. Mintea lor creşte cu o viteză uriaşă faţă de bieţii şi sleiţii neuroni ai adulţilor. După un nivel maximal atins la maturitate începe împuţinarea şi declinul materiei cenuşii.
Copilul este eminamente potenţial: toate capacităţile sunt prezente şi aşteaptă să se activeze.
Copilul nu este obiectul învăţării, ci subiectul ei.
El învaţă, nu este învăţat. Dar atunci ce sunt părinţii, învăţătorii, profesorii şi maeştrii?
Dacă îşi înţeleg rostul, devin facilitatorii procesului de învăţare. Ei asigură cele mai bune condiţii în care el se desfăşoară, aşa cum grădinarul creşte plante dându-le apă, lumină şi căldură adecvată.
Frauda autorităţii asumate de experţi improvizaţi, a activităţilor imaginate de teoreticieni ai educaţiei şi impuse copiilor, nu este sigură de rezultate.
Există totuşi o fraudă benefică.
Prefăcătoria ei constă în a nu apărea, a lucra fără ştirea copilului, a-i creea cu străduinţă un mediu în timp ce el crede că-l descoperă singur.
E artă curată aceea de a monitoriza discret învăţarea care-i are pe copii drept singurii ei autori.
Poate duc la extrem aceste consideraţii şi jignesc prejudecăţile instituţiei şcolare.
Dar se poate dovedi că educaţia informală şi neformală este infinit mai eficace decât cea formalizată şi instituţionalizată.
Nu dă ea oare mai mult decât manualul, lecţia, catedra, caietul de note al profesorului, memorizarea cunoştinţelor şi toată moştenirea scolasticii?
Viaţa este un joc.
Jocul se numea la latini ludus, de unde şi atitudinea ludică pe care o inspiră frauda. Ei numeau şcoala tot ludus.
Vreţi să-i pregătiţi pe copii pentru viaţă?
Lăsaţi-i să se joace.
Vegheaţi doar să fie jocuri inteligente şi nu barbare, violente sau războinice.

Învăţarea meseriilor
a fost la un moment dat lipsită de manuale: era sistemul uceniciei.
Te uiţi la alţii şi înveţi. Încerci singur şi înveţi. Germanii au rămas în fruntea celor ce fabrică maşini.
Precizie, execuţie impecabilă. Dar la germani ele coincid cu cel mai mare respect arătat tradiţiei uceniciei pe continentul nostru.

Într-o şcoală politehnică englezească
am intrat într-un laborator şi m-a izbit un munte de pilitură, evident deşeu.
“Ce-i asta”, am întrebat.
“Studenţii învaţă să lucreze la strung”, mi s-a răspuns. Nu ştiu multe politehnici să ofere un asemenea spectacol.
Iată concluzia pe care o trag.

"Nu au valoare decât ideile la care ajungi singur". A spus-o un mare psiholog, Jung.
Există un singur erou al învăţării: e cel ce învaţă. Nu cel care îl învaţă. Pare o chestiune de cuvinte, dar nu e.
Vreau să înţeleg procesul învăţării?
Merg la locul unde se petrece.
E mintea copilului, nu a celor din jurul lui, părinţi, profesori, autori de manuale.
Iar acum schiţa fraudei mele: iau de pe capul profesorului ramura de lauri pe care o poartă ca erou principal al procesului de învăţare şi o mut pe capul elevului.
El este subiectul învăţării. În mintea lui se naşte cunoştinţa despre lumea reală. Nu-i înfige nimeni o pâlnie în cap în care să verse enunţurile lichide ale cunoştinţelor vremii.
Care este atunci rolul profesorului? Simplu. Îl ajută pe elev, îl ghidează, îl asistă ca procesul individual de învăţare să se desfăşoare în condiţii cât mai bune.
Nu-l sperie, nu-l descurajează printr-o înşiruire interminabilă, greu digerabilă şi peste tot inutilă de enunţuri. Şi mai absurdă este pretenţia ca ele să fie memorate cu stricteţe.

Capitolul 8
Afectul şi raţiunea (Fragment)
Aş vrea să plec de la ceea ce ne învaţă o schemă simplă pe care o cunoaşteţi. În domeniul logicii aveţi ca valoare supremă adevărul, dar lângă el stă negaţia lui, falsul. În morală valoarea este binele şi opusul ei este răul. În fine, în estetică şi artă, în frunte stă frumosul, alături pândeşte urâtul. E bine de ştiut că în cultura umană, de atenţie se bucură doar adevărul, binele şi frumosul, în timp ce fals, rău şi urât de debarasăm cât mai iute putem. Totuşi, în aceste perechi de contrarii opuşii sunt inseparabili.
Nu este adevăr fără fals sau invers, nici frumos fără urât şi nici bine fără rău. N-am de ales ca psiholog ce se vrea corect: le tratez întotdeauna împreună.
Şi uneori se vede că pot fi simultani valabili: există un bine care nu combate răul, e filantropia care doar îl atenuează. Uneori contrariile se succed în importanţă şi audienţă, fără să se desfiinţeze, aşa cum după mult frumos dominant, ca în pictura lui El Greco, artiştii trec la urât şi hidos, ca Goya de pildă.
Atâta timp cât un component al duetului perpetuu nu încearcă să-l domine pe opusul său, ele pendulează într-o zonă de echilibru.
Părăsim imaginile mecanice ale balanţei şi intrăm în zona electricităţii cu vibraţii şi oscilaţii.
Mă simt acum pregătită să mă ocup de imensa operă a afectului, cu suita sa nesfârşită de stări psihice care apar, ca şi alte dualităţi inseparabile, în perechi ţinându-se de mână. Voi lăsa la o parte stările senzoriale: (mi-e foame, sunt sătul, mi-e cald, urăsc frigul, etc.) cum şi ele sunt înregistrate în creier, chiar dacă sunt detectate de simţuri în alte organe.

Încep cu ILUZIA, contrară dezamăgirii.
E de fapt încrederea în a vedea ceva împlinit, indiferent de proba realităţii. O voi examina din punctul de vedere al fraudei, care te surprinde mereu prin ceea ce o atrage.
Iluzia este un adevărat motor care împinge oamenii.
Îi electrizează, îi ademeneşte, îi înrobeşte. Toţi îi cer sfatul şi o urmează. Din când în când simţul realităţii îi calmează.
Nu-ţi face iluzii! Fii realist.
Dar cazi din nou în acea stare în care dorinţa înfrânge moderaţia sau judecata la rece. În iluzie totul devine posibil. E un rău sau un bine?
E rău că Cristofor Columb a avut iluzia că va ajunge şi că a ajuns în Japonia când de fapt descoperise un alt continent?
Omul este o creatură care iubeşte iluzia: să o viseze, să o urmărească, să fie captivul ei. Câţi oameni nu o iau drept călăuză în alegerile lor vitale: meserie, cunoaştere, acţiune?
Câţi nu mor când întreţin iluzia triumfului, câţi nu ajung s-o prindă, după ce au fugărit-o decenii, la luarea unui premiu Nobel, la succesul cărţii scrise sau a campionatului câştigat?
ILUZIA e îndreptăţită atunci să-i întrebe: Cine te-a adus aici? Cine ţi-a dat visurile? Cine ţi-a întreţinut ambiţia reuşitei?

Iată de ce FRAUDA se ocupă de ILUZIE.
Trebuie să intervină mereu şi să o modereze.
Când vede pe unul că vrea să spargă o stâncă dând cu capul în ea îi pune un artefact în mână.
Când altul vrea să ajungă în vârful muntelui, îl pune pe cărare.
Înlocuiţi, ocoliţi, schimbaţi; totul e curb, nimic drept - îi învaţă mereu limbajul fraudei.
Sunt oameni care nu scapă din mrejele iluziei. Şi nici nu vor. Cumpără bilete să-l vadă pe un iluzionist care scoate iepuri din pălărie, care le fură portmoneele sau taie o tânără cu ferăstrăul în două. Ies încântaţi de la spectacol.
Omul iluziei devine discipolul fraudei în momentul în care nu ştie ce să mai facă pentru a-şi realiza iluzia. A epuizat toate căile zise normale şi acum e în stare de orice. Frauda intervine cu sfaturi. Să vedem: n-am putea îndepărta obstacolul cu un truc oarecare, n-am putea induce în eroare un duşman învederat, n-am transforma iluzia cea mare într-o scară cu trepte? Măcar două, trei să escaladăm.
Columb cerea sprijinul regelui până şi-a dat seama că regina deţine cheia hotărârii.
Vreţi să interziceţi iluziile în numele realismului şi realităţii? Imposibil. Sunt adânc implantate în natura umană. Când se încălzesc prea tare, salvează oamenii de sinucidere sau crime şi îi pune pe cărări benefice, deşi neconvenţionale.

Ambiţia, a doua stare emoţională, e tot o dorinţă de a vedea ceva împlinit în materie de poziţie socială, creaţie culturală, realizarea unui proiect personal. Nu ştiu de ce lumea confundă ambiţia cu vanitatea.
Ambiţia este şi ea o prietenă a fraudei, ca şi iluzia. Şi ea imprimă dinamism omului. O acţiune reuşeşte mai bine când e mânată de ambiţie. Să ajungă mare, să izbutească, să devină cult, puternic, bogat, ce-o vrea el. Lăsaţi omul să-şi realizeze ambiţiile. Dacă nu le are, devine amorf, plăcintă, un trist resemnat.(...)
Cred că nu trebuie să explic prea mult de ce frauda e prietenă a libertăţii. Să amintesc doar că minunatele abilităţi cu care a dotat natura animalele slabe ca să se apere de prădători nu au nicio valoare când ele se află în cuşcă?
Numai libere pot să-şi exercite strategiile de ascundere, fugă, înşelare care le apără de prădători. Cum să fie fraudens în sensul meu când îşi pierd libertatea?
Cu oamenii e la fel.
De aceea o venerează şi îi ridică steag şi statuie.
Iată însă că există şi un instinc adânc care le descurajează dorinţa de libertate. Oamenii sunt gregari ca aproape toate speciile.
ÎI vezi căutând brusc scutul unei grupări ale cărei norme, legi şi lozinci, uneori aspre şi neîndurătoare, îi fac să sacrifice libertatea.
E opera iluziei, nu a fraudei. Devin fricoşi, caută siguranţă, vor protecţie şi o găsesc în căldura îndoielnică a mulţimilor.
Mi se strânge inima când îi văd îngenunchind în masă. Nu cinci sau zece, ci mii sau chiar milioane.
"Genuflexiunea" nu e un sport al libertăţii.
Mă supun, sunt slab şi ameninţat, şi în tine, mit colectiv, îmi caut speranţa. Imaginea aceasta a omenirii îngenunchiate îmi dă fiori.
Un psiholog celebru, e vorba de Fromm, a întreprins studiul mecanismelor care a cauzat molima nazistă. Apoi tot el a căutat rădăcinile psihologice ale renunţării la libertate.
Boala a numit-o fobia libertăţii.
Cum a fost posibil ca tirani ca Hitler să preia puterea prin vot liber al cetăţenilor? Era o lume încercată de războaie pierdute şi de crize economice. O cuprinseseră nesiguranţa şi teama.
La primul semnal al omului forţe, la prima promisiune falsă, la vocea stridentă a demagogiei, mulţimea s-a predat şi a renunţat la libertate.
În alte părţi ale lumii cetăţenii au apărat cu dinţii libertatea de a gândi, aceea de a se exprima, de a-şi susţine propriile opinii, de a se asocia, de a întreprinde, de a-şi alege şi de a-şi apăra credinţele.
Ce grăitoare sunt paginile care amintesc cum totalitarismul Papal a fost sfidat de Luther care s-a îndreptat spre individ, scoţându-l din ghearele unor instituţii corupte.
După Reformă, Europa a fost alta.
Cât a ţinut spiritul ei, a adus tot atâta libertate cât a adus şi Renaşterea umaniştilor. Ce forţă avea Erasmus, nelăsându-se prins în vâltoarea luptelor între catolici şi protestanţi, ce strategie uimitoare a evaziunii, strecurării, a căutării de adăpost de la oraşele flamande şi până la Basel, acolo unde mai domnea toleranţa şi se respecta libertatea gândirii şi a opiniei. S-a răzbunat pe toţi inflamaţii şi apologeţii, scriind "Lauda Nebuniei".

Capitolul 16
Prostia şi autoînşelăciunea(Fragment)
Prostia era eroina principală a lui Erasmus, dată fiind larga ei răspândire şi influenţă. O talentată cercetătoare a istoriei se ocupă doar de prostia politică, spunând că în această sferă e mai frecventă decât în altele. Doamna T este de acord, dar avansează ideea unei filieri neaşteptate: prostia ar fi fiica unei autofraude.

Într-o carte de răsunet Barbara Tuchman se ocupă de prostia politicienilor care acţionează des împotriva intereselor lor. Este chiar prostia clasică în joc, definită după cum ştim ca “o străduinţă a cuiva de a lucra împotriva intereselor proprii”.
Intitulează chiar aşa cartea sa: “Marşul prostiei: din Troia până în Vietnam”. Porneşte de la constatarea că “deţinătorii poziţiilor înalte comit deseori acte contrare căii pe care le-o sugerează raţiunea şi un interes propriu luminat”.
De ce procesul mental inteligent nu funcţionează cum trebuie? se întreabă ea.
“De ce conducătorii Troiei au tras acel cal de lemn ce părea suspect înăuntrul zidurilor în ciuda atâtor motive de a suspecta un şiretlic grecesc?
De ce miniştrii succesivi ai lui George al III-lea au insistat să constrângă în loc să concilieze coloniile americane, în ciuda părerii multor consilieri că aceasta va aduce mai multă pagubă decât orice alt câştig posibil?
De ce Carol al XII-lea şi Napoleon şi, în succesiunea, Hitler au invadat Rusia în ciuda dezastrelor suferite de orice predecesor?
De ce Montezuma, maestrul mândriei şi vajnicei armate şi al unei cetăţi de 300.000 de oameni, sucombă pasiv în faţa unei cete de câteva site de invadatori străini?...
De ce Chiang Kai-Shek a refuzat să asculte orice voce de reformă sau alarma pusă când s-a trezit că ţara a dispărut de sub el şi aşa mai departe?”
Tuchman îşi împarte apoi cartea în 4 capitole de cazuri pe care le analizează atent:
(1)unul de introducere privind Războiul Troian,
iar celelalte 3 masive:
(2)” Papii Renaşterii” care au provocat secesiunea Reformei,
(3)“Pierderea Americii de către englezi” şi
(4)“Războiul din Vietnam”, căruia îi consacră peste 100 de pagini.
Autoarea procedează ca un istoric meticulos , mergând la surse vechi ca Homer şi Herodot în prezentarea cazului războiului troian.
Conflictul era tensionat între cei care admiteau pe frumoasa Elena furată de Paris de la greci şi cei care obiectau, semnalând primejdia războiului şi viclenia grecilor. Nu lipsesc avertismentele lor aspre, venind de la Cassandra, Laocoon, Capys cel Bătrân.
Ce i-a orbit pe troieni să-şi înţeleagă interesul şi să-l urmeze? Infatuarea, adică îngâmfarea, stricarea minţii, nebunia.(...)
În finalul capitolului autoarea T ne enumeră principalele cauze care i-au determinat pe subiecţi: reacţii exacerbate, iluzia omnipotenţei şi a invulnerabilităţii, aroganţa puterii, respingerea sistematică a faptelor numită şi sindromul “capetelor de lemn”. Mai adaugă şi un factor denumit teoretic “disonanţă cognitivă” şi care nu înseamnă decât a-ţi solidifica şi raţionaliza respingerea oricărei probe contrare.
Autoarea T reţine pentru noi observaţia că “dacă citim atent descrierea prostiei care caracterizează acest caz, ca şi toate cele studiate de autoare, ne izbim de ceva bine cunoscut nouă.
Toţi eroii, înainte de a fi proşti au fost cuprinşi de autoînşelare.
Această auto-fraudare nu se confundă cu prostia, ci o premerge, pregătind-o.
Nu-ţi înţelegi interesul, nu-ţi alegi bine metodele de a-l urmări, îmbrăţişezi apoi cu seninătate şi satisfacţie un interes contrar celui veritabil pentru simplul motiv că mintea ţi-e ocupată de propria ta amăgire, de o înşelare la care anterior ai aderat complet.
În această fază omul nu este încă prost, fiindcă nu urmăreşte (încă) nici un interes.
Nici nu-l poate distinge între adevăratul şi înşelătorul interes.
Fuga după ultimul, în direcţie contrară, îl prosteşte însă, conform înţelesului dat acestui atribut.
Deci mama prostiei este întotdeauna o fraudă.”

PARTEA II
HOMO PRAEDATOR

Capitolul 18
Noua întâlnire a maestrului cu autoarele conferinţelor (Fragment)
Maestrul e binedispus. Crede că primul curs a atins ce şi-a propus. Scoate în evidenţă străduinţa doamnei T care a încheiat partea I şi a doamnei N care începe lupta cu prădătorii. Crede că va ieşi o carte bună. Consideră că exerciţiul deschide noi perspective de cercetare a acestui mare necunoscut, care e omul, dotat de natură cu multe înclinaţii reprezentând atât primejdii, cât şi şanse.(...)

Capitolul 20
Criza globală (Fragment)
Prima ilustrare a activităţii de jaf calculat este criza economică globală din ultimii ani pe care vorbitoarea o explică şi o comentează. Îmbrăţişează vederile celor care îi înţeleg profunzimea, declarând-o criză de sistem şi de concepţii.
Ca juristă, e chemată să ajute la identificarea celor vinovaţi care se ascund până la dispariţie. (...)
O primă observaţie. Această criză a făcut şi un bine: i-a pus pe oameni să gândească. Mergea orbeşte, ca în cea mai bună lume posibilă, fără reflecţie critică, neatenţi la conflicte nerezolvate şi la rănile nevindecate în exterior şi în interior.(...)
Comiterea aproape concomitentă la toate băncile a aceloraşi schimbări în acordarea de credite a produs o vizibilă, palpabilă şi identificabilă criză imobiliară, aceea a caselor de locuit, de la care s-au molipsit celelalte forme ale crizei globale.
Am un nou autor al crizei, de data aceasta unul colectiv, cu sute de mii de capete ale tuturor băncilor din lume. Situaţia e mai clară, dar tot n-are cine să vină la bară şi să plătească daunele. Pentru noi, care până acum vorbeam de răspunderi personale se deschide un nou câmp de investigaţii: acela al stărilor colective, al mentalităţilor de grup, al doctrinelor dominante care produc pe plan general reguli, norme şi comportament comun.(...)
Nu putem încheia fără să semnalez prezenţa de la bun început a fraudei.
Este fraudă să promiţi beneficii de pe urma unui credit, care nu se vor materializa.
Dimpotrivă, îi va jefui pe cei prinşi în plasa promisiunilor şi pe mulţi alţii care nici nu erau implicaţi în joc.
Nu poţi să pretinzi că aplici metode normale când schimbi reguli consacrate în altele ce-ţi promit câştiguri nejustificate fără să comiţi o a doua fraudă.
Este o înşelăciune să favorizezi acţiunea necontrolată a speculanţilor constituiţi în cea mai hrăpăreaţă tagmă din câte au existat vreodată. Mai sunt câteva pe care le vom descoperi împreună.(...)

Capitolul 33
Manipularea omului de către om (Fragment)
În acest punct se ajunge la tema sensibilă a unei operaţii de mari dimensiuni care însumează strategiile şi procedeele examinate anterior: Manipularea sistematică presupune confiscarea unor resurse ale culturii şi comunicării elaborate de societate în alte scopuri.

E momentul să tragem linie şi să încheiem povestea arsenalului de arme şi metode la care apelează prădătorii în urmărirea obiectivului lor suprem. Pot fi mulţumiţi de o varietate de căi şi procedee care le lasă pradă o masă de oameni pierduţi în ceaţă, asurziţi de zgomot, derutaţi de sfadă, ameţiţi de doctrine decadente, ameninţaţi de iluzii şi vizitaţi de himere. Toate acestea duc la un scop unic: stăpânirea minţii oamenilor. Aceasta este sediul deciziilor şi al comportamentului individual şi colectiv. Iar stăpânirea şi controlul comportamentului lor constituie manipularea, coroana întregului buchet de metode variate.
Să ascultăm un sociolog de renume. Spune că relaţia între doi oameni este cu precădere dominată de dorinţa unuia de a-l face pe celălalt să facă ce vrea el şi să nu facă ceea ce el nu vrea. Un fel de pecking order al păsărilor, cine ciocăneşte pe cine. Autorul zice că cel ce vrea să fie ciocul dominant are la dispoziţie metoda convingerii, pe cea a recompnsei, o a treia a invocării unor norme universale şi, în fine, singura violentă, constrângerea. Nu împărtăşesc satisfacţia teoreticianului bazată pe faptul că din 4 metode 3 sunt paşnice. Neglijează problema principală. Ca să câştige jocul, totul depinde de cum un om poate influenţa sau schimba mintea celuilalt, cum o poate stăpâni şi controla. Manipularea dispune de zeci de metode, nu de 4, sute chiar când luăm şi combinaţiile lor în calcul. Cât de îngust gândea Marx când denunţa exploatarea omului de către om în cazul specific al proletariatului exploatat de proprietari. Dar exploatarea e numai un capitol din marea operă a manipulării unei mase de un singur om sau de o clică de manipulatori.(...)
În materie doctrinară, artificiul primejdiei iminente e şi mai evident. Să vorbeşti de capitalismul duşman pentru a instaura o dictatură şi apoi a-l îmbrăţişa? Să fluturi primejdia comunismului după ce el s-a compromis şi s-a stins? Mai există într-o ţară cu peste 1 miliard de oameni care construiesc cu sârg o economie capitalistă, dar menţin sistemul politic vechi ca remediu împotriva dezmembrării. Sunt şi alte primejdii reale în lume, dar toate intră în capitolul extremismului disperat: terorism, anarhism, troţchism, fascism, incendii la cele două capete, când cel stâng, când cel drept.
Sunt atâtea domenii actuale în care recursul la armele mici ale manipulării, clişee sau slogane, îi scutesc pe oameni de eforturile mari de a înţelege complexitatea şi de a-i rezolva raţional problemele.

Capitolul 37
Mărturisiri (Fragment)
Doamna N rezumă ideile principale din expunerile sale cu aceeaşi sinceritate şi claritate cu care s-a străduit să le comunice tinerilor. Poate că, după ce parcurge capitolul final, vreunul dintre ei va simţi îndemnul de a deschide din nou cartea din când în când.

În locul unor concluzii sistematice de puncte, aş dori să fac câteva mărturisiri. Îmi aleg tema unui curs sau şir de expuneri, după cât pot să învăţ şi eu cu acest prilej. Asta este cam asemănător cu judecătorul care mizează pe probabilităţi reduse. Într-adevăr, ştim prea puţine despre problema fraudei şi am văzut de la colega mea psiholog câte se pot spune despre acel tip de fraudă la care suntem înclinaţi genetic.
Ca juristă, mă interesa frauda susţinând jaful. Nici nu ştiam ce anume i s-ar potrivi celui care o comite: mafiot, prădător, fraudator, ca să-l deosebesc net de fraudens.(...)
Am întreprins studiul meu căutând, ca juriştii, să îi încolţesc pe vinovaţi pe care îi numeam acum prădători şi să-i trag la răspundere. Am dori ca cercetarea mea să fie utilă practicării justiţiei.
Cu dezamăgire pot spune acum că rezultatul nu a fost pe măsura aşteptărilor. Prădătorii mei erau greu de prins.

Am avut surpriza, căutându-i pe autorii celor două crize mondiale, una politică, cealaltă economică, să constat că la baza actelor comise stau două doctrine consacrate, respectate, răsplătite cu premii şi răspândite în toate cărţile şi cursurile universitare.
Deci crima constă în aplicare extremistă a unei teorii onorabile.
Pe cine să dai în judecată?
Am observat că cele două doctrine au ceva în comun: ura faţă de stat.
Dar nu-şi propuneau să-l distrugă, ci să-l slăbească până când devenea nesemnificativ într-un proces care le procura jaful cel mai mănos posibil.
Nu e un fenomen nou.
Furtul de state se practică din antichitate sub diverse forme.
Dacă nu şi-l însuşeau imperiile, mai târziu îl confiscau dictatorii.
În era modernă procedeul, după ce coloniile fuseseră furate la vedere, era preluat de statele mai avansate prin clicile ce roiau în sistemul larg răspândit al oligarhiilor locale mimând democraţia...

www.raobooks.com