www.humanitas.ro
Lumea ca ziar
A patra putere:
CARAGIALE

Autor: Ioana Pârvulescu


Fragment din discursul
susţinut de

Gabriel Liiceanu
la Bookfest 2011






Gabriel Liiceanu: Domnul Vlad Zogravi v-a povestit care este geneza acestei cărţi şi revin asupra acelei conferinţe de la Teatrul Naţional din februarie 2011.
Vă daţi seama cartea a apărut de la prima ei ţâşnire în mintea Ioanei Pârvulescu, a ideii şi a demonstraţiei din februarie 2011 şi iată, în luna mai 2011, acestă carte este deja gata de tipar.
Ce s-a întâmplat atunci la conferinţă a fost un lucru deosebit, am spus că în cadrul lansărilor la o expoziţie, la toate standurile, toţi cei care vorbesc spun că autorul pe care-l lansează este genial, respectiv acea carte este “cartea târgului”.
Toţi lansatorii îşi declară cartea ca fiind în mod sigur “cartea târgului”. Aşa încât este foarte greu când vrei să prezinţi la superlativ să poţi să te distanţezi de acest motto al unui salon de carte.
Atunci, la acea conferinţă deosebită de la Teatrul Naţional, m-am pomenit pentru prima oară ascultând o conferinţă în faţa unei demistificări şi, de asemenea, am avut senzaţia sau emoţia pe care o are o comunitate de oameni de ştiinţă, când unul dintre ei vine şi face o descoperire.

Altfel spus, există o frumuseţe a minţii dincolo de a face literatură. Există frumuseţea minţii în momentul operei literare, când poate să spună ceva ştiinţific.
Ceva cu valoare de adevăr despre un autor faimos din care lumea înţelege în clipa aceea că nu l-a înţeles niciodată cum trebuie până atunci.
Am să vă spun în ce sens. Cartea este într-adevăr una deosebită, este o carte nouă în România, în măsura în care este o carte în care textul intră în dialog cu imaginea, imaginea nefiind o ilustrare a textului ci o componentă a textului însuşi.
Într-un fel m-am bucurat că ea a apărut în aceeaşi zi cu cartea despre Cioran, care a năzuit şi ea la o asemenea relaţie dintre text şi imagine, deşi aici legătura este mult mai strânsă pentru că demonstraţia este făcută pe baza imaginilor integrate în demonstraţie, în text.
Imaginaţi-vă o clipă, ăsta este exemplul pe care vreau să-l iau, că atunci când spui “Lumea lui Caragiale” expresie care rulează în mintea românilor culţi care au terminat liceul, din totdeauna de când Caragiale este obiect de studiu, prin “Lumea lui Caragiale” se înţelege ceva anume. Ce oare se înţelege?
Care este mini-revoluţia sau maxi-revoluţia pe care o face cartea Ioanei Pârvulescu?
Faptul că aşează expresia
“Lumea lui Caragiale”
pe terenul ei adevărat.

Ce înseamnă când spunem “Lumea lui Caragiale” în ultimă instanţă?
Înseamnă că ne referim, de pildă, la societatea şi viaţa ei din epoca în care a trăit Caragiale.
“Lumea lui Caragiale” este lumea anilor de sfârşit de secol XIX. Şi în acest caz “Lumea lui Caragiale” apare ca un simplu documentar al epocii sale.
Vrei să şti cum se trăia în secolul al XIX-lea, la sfârşit?
Pune mâna şi citeşte Caragiale.

Este ca un documentar, precum un film de la BBC despre cum se băteau romanii în arenă.

Ce făceau politicienii români, micii burghezi, cum era amorul, deci citeşte Caragiale şi te-ai lămurit cum se trăia atunci.
Aceasta este imaginea pe care o tragem de obicei.
Alt sens al imaginii “Lumea lui Caragiale”. Lumea operei lui, deci este întâi lumea reală pe care o descrie el, altfel lumea operei lui, dar care imită întocmai lumea din vremea lui. Dar, să revin la ce v-am spus.


Aici intervine doamna Ioana Pârvulescu în
“LUMEA operei lui Caragiale”,
care are nevoie pentru a fi înţeleasă de o cheie artistică.
Această cheie artistică n-a fost dată până acum cu această rigoare.
În speţă, care este cheia artistică?

Lumea Operei lui CARAGIALE
este egal
cu Lumea Ziarelor Proaste din vremea sa.
Asta este prima idee. Şi aceasta este ideea cea mai importantă.
Ca s-o înţelegem mai bine, îmi face plăcere de când am citit cartea Ioanei Pârvulescu să-mi imaginez cum ar arăta lumea în care trăim noi dacă un scriitor ar pune-o în scenă pornind de la “Lumea lui OTV”!!!
Imaginaţi-vă că peste un secol,
conaţionalii noştrii ar vrea să ştie
cum se trăia în România anilor 2011.

Şi ar citi pe scriitorul care ar avea
o Operă de Tipul OTV!!!

Ce se petrece acolo ar fi pus în scenă ulterior... şi aia ar fi receptată ca fiind Lumea Noastră de Azi!
Aţi fi bucuroşi să ştiţi asta?
Că aşa ar arăta lumea din vremea noastră?
Aşa cum o reflectă cel mai mizerabil tabloid televizoristic?

Ori exact asta spune Ioana Pârvulescu.
Spune: ştiţi ce-i “Lumea lui Caragiale”?
Este lumea ziarelor deformatoare ale vremii lui.
Mai exact, Filtrul Ziaristic pus în scenă artistic de către Caragiale.
Există mai întâi filtrul ziarelor proaste cu toată tâmpenia lor, cu toată imbecilitatea lor, cu tot spectaculosul ieftin al lor, Vlad Zogravi v-a dat doar un singur exemplu ca să vedeţi persistenţa acestui spectaculos imbecil de-a lungul vremii.
El este conativ presei de când s-a născut primul ziar din lume şi până azi şi lucrurile arată deci aşa:
filtrul ziarelor deformează realitatea, odată, opera lui Caragiale pune în scenă filtrul ziarelor ca o imensă comicăreală şi creează o operă genială, care este însă una aritstică plecată de la deformarea ziarelor.
Un capitol interesant, pe care în conferinţă doamna Pârvulescu nu l-a avut, este cel despre ce însemna presa în vremea lui Caragiale. Şi ca să vă daţi seama cât de temeinică este demonstraţia ei, a făcut bine că a pus capitolul ăsta în cadrul cărţii pentru că, de abia atunci înţelegem că a privi lumea cu ochii presei însemna a privi cu pupila maximă care exista în epocă.
Este o statistică acolo pe care Ioana Pârvulescu o dă, o informaţie cifrică din care aflăm că din totalul locuitorilor Bucureştiului, tirajele care ajungeau la 80.000-100.000 de exemplare în anii 1880, se distribuiau la fiecare trei cetăţeni ai Bucureştiului, unul din trei astfel citind ziarul.


Ceea ce înseamnă că aproape toată lumea citea ziarul!
Aşa cum spunea domnul Mircea Vasilescu, nu întâmplător ziarul devine personajul piesei.
Nu este întâmplător faptul că piesa se deschide cu un personaj care citeşte ziarul. Nu este întâmplător că doi cetăţenii onorabili discută la un nivel de subcultură scandalos un articol dintr-un ziar.
În sfârşit, a treia idee pe care vroiam să v-o spun, deoarece “lumea lui Caragiale” este construită pornind de la lumea din ziare, prostia şi comicul din “lumea lui Caragiale” este prostia şi comicul generat de ziarişti.
Concluzia:
Caragiale se inspira din gazete
şi există un pasaj frumos acolo, în carte, în care autoarea spune că nou este să-l putem înţelege pe Caragiale privind sub nasul nostru, căutând elementul explicativ în imediata apropiere ci nu departe, şi invocă în acest sens povestea cu scrisoarea furată, unde scrisoarea căutată cu disperare se află exact la vedere, pe birou.
Ăla este locul cel mai bun de a ascunde lucrurile. Ori lucrul care ne-a stat ascuns nouă, sub nas, iar Caragiale n-a avut nevoie să se ducă departe pentru a edifica ceea ce se petrecea atunci, s-a dus acolo în mediul în care trăia. Ioana Pârvulescu are meritul de a fi căutat aproape. Nu întâmplător în carte veţi găsi caricaturi. Ca să înţelegem şi mai bine ideea asta, caricatura dădea măsura ziaristică şi tot ceea ce scriau era într-un fel sau altul o caricatură. Textele erau o caricatură însoţite de obicei de caricaturi. Caragiale a pus în scenă aceste caricaturi. Din această cauză cartea se termină deloc întâmplător cu portretele celor mai iluştrii oameni care au făcut România modernă.
Altfel spus, Ioana Pârvulescu vrea să spună că voi toţi care aţi crezut că “Lumea lui Caragiale” era lumea unor idioţi simpatici, sau era lumea unor terchea-berchea, a unor mărunţi de mâna a doua, a unor găinari fără geniu,
vă înşelaţi!
Nu aşa, nu aia era regula acelei lumi, aceia era însăşi arta poetică a lui Caragiale.
Era binoclul prin care privea el omenirea, ochelarii spre societatea din vremea lui.
Adevărul este suita de bărbaţi iluştrii, cum se spune, care făceau guvernele sub Carol I, Carol I fiind pus în centru, o lume care ne-a făcut tot cea a fost mai bun în istoria acestei ţări.
Şi atunci să scăpăm de prejudecata pe care ne-au băgat-o în cap cei 40-50 de ani de învăţământ de după război, precum că, Caragiale n-a făcut decât să pună mâna pe adevărul corupt al societăţii burghezo-moşiereşti mizerabile.
Aceasta este povestea cărţii Ioanei Pârvulescu.


La finalul prezentării:
O mică poantă pe care v-o vând acum,
m-am gândit, fiind vorba de Cioran mai devreme,
faptul că el însuşi s-a inspirat la un moment dat din ziare şi a pus în scenă una dintre cărţile cele mai importante ale vieţii lui, cartea care l-a lansat pe traiectoria celebrităţii,
“Pe culmile disperării”, tot
pornind de la ziare!!!
În ziare scria aşa:
“pe culmile disperării un tată care a făcut faliment şi-a lăsat familia în sărăcie şi s-a aruncat pe geam.
Pe culmile disperării o fată îndrăgostită de ... s-a aruncat pe geam.
Pe culmile disperării o mamă care şi-a pierdut copilul s-a sinucis înghiţind 30 de pastile.”
Cioran a fost frapat de această formulă care se repeta în ziarele vremii şi care evident atrăgea cititorul, care întotdeauna vrea să ştie ce face un om aflat pe culmile disperării.
Noi ne bucurăm foarte mult când cineva ne dă spectacolul pe culmile disperării.
A luat formula, a pus-o pe o listuţă, pe o hârtiuţă împreună cu alte 4-5 titluri la care se gândise şi s-a dus la frizerie şi în timp ce frizerul îl tundea l-a întrebat care din titlurile astea îi place cel mai mult?
Frizerul le-a ascultat şi a spus:
“Pe culmile disperării”.
Aşa s-a născut cartea nihilismului, pesimismului, existenţialismului românesc - “Pe culmile disperării”!



www.humanitas.ro