www.humanitas.ro

Prezentare de Alex. Ştefănescu:
Mă întâlnesc cu poeta Ana Blandiana ca şi cum m-aş întâlni cu Ion Barbu sau cu Hortensia Papadat Bengescu şi mă mir când văd că pe stradă trecătorii ceilalţi nu au aceeaşi reacţie.
Deci, o consideră un om obişnuit.
Bineînţeles că orice om merită respectat, orice om este un eveniment, dar ea este în primul rând un personaj din istoria literaturii şi eu, care mă ocup de istoria literaturii, mă gândesc la opera sa ca la un capitol din istoria literaturii, un important articol din istoria literaturii,
un clasic în viaţă, o autoare care se studiază în manualele şcolare, autoarea unor texte pe seama cărora se poate învăţa limba română.
Dacă un tânăr de azi ar cunoaşte toate cuvintele folosite în textele sale de Ana Blandiana, ar fi un excepţional vorbitor de limba română, dar este foarte greu pentru că sunt tineri care folosesc cam 300 de cuvinte şi acelea cu greşeli.
Ana Blandiana a schimbat faţa poeziei româneşti în anii ’60 alături de Nichita Stănescu şi de alţi câţiva autori.
Are merite foarte mari pentru că afirmarea lor fusese precedată de o perioadă sumbră din istoria literaturii române şi anume de perioada realismului socialist.
A fost un mare curaj şi nu a fost tributară absolut deloc în scris stilului impus de estetica oficială.
A scris cu totul altfel.
Nu s-a lăsat influenţată absolut deloc de ceea ce cerea propaganda oficială.
Apoi, s-a mai făcut cunoscută înainte de 1989 ca un om de atitudine.
A fost la întâlniri cu publicul.
Ceea ce spunea Ana Blandiana suna ca o poezie dar suna şi ca un manifest citit în faţa publicului.
Versurile ei erau repetate de către cei din sală.
Era o comunicare, o complicitate între poetă şi public.
Ţin minte, spre exemplu, un poem în care Ana Blandiana avea un vers de genul “va veni ea ziua aceea” şi toată lumea înţelegea că va veni ea ziua aceea pe care o aşteptăm cu toţii şi ziua aceea chiar a venit.
A fost o profeţie împlinită.
Iar după 1989, Ana Blandiana a continuat să fie poetă, dar în acelaşi timp s-a angajat cu un adevărat eroism în lupta cu amnezia.
Trăim o perioadă în care oamenii nu vor să ţină minte, nu vor să-şi aducă aminte, se instalează prezentul.
Cum poate un om să trăiască prezentul nou?
OMUL are obligaţia sa de OM
să trăiască simultan
în trecut,
prezent
şi în viitor.
Numai pisica trăieşte instalată în prezent când stă tolănită în fotoliu,
NU ţine minte ce a păţit cu o zi înainte şi nu-i pasă de ceea ce-i rezervă viitorul.
Un OM trebuie să aibă o conştiinţă a locului său în istorie şi Ana Blandiana, prin “Memorialul de la Sighet”, a dat o puternică lovitură luptei cu amnezia fără să fie ajutată de autorităţi, fără să aibă sprijin de multe ori într-o atmosferă de ostilitate.
Eu sunt unul dintre admiratorii Anei Blandiana şi mă bucur foarte mult că mă tratează cu prietenie, cu bunătate. Preţuiesc fiecare clipă pe care o petrec în apropierea sa. Cartea aceasta este o carte de genul celor pe care ar trebui să le scrie fiecare dintre noi.
Deci, este o carte în care un om încearcă să înţeleagă dacă a reuşit de-a lungul vieţii să fie el însuşi.
Fiecare am putea să ne facem un examen de conştiinţă şi să înţelegem dacă identitatea noastră s-a păstrat, dacă destinul nostru a fost curmat sau a fost deviat.
Şi o să vă daţi seama că fiecare dintre noi este influenţat, manevrat din copilărie şi până la moarte necontenit de către cei din jur, de către unii cu intenţii malefice, de alţii cu intenţii bune, dar nimeni nu este lăsat să fie el însuşi.
Eu am făcut odată o confesiune la care ţin foarte mult, m-am descris pe mine ca un fost cititor, în prezent critic literar.
Am vrut foarte mult să citesc.
Toată viaţa am dorit şi m-am bucurat când am auzit că există o profesie, că poţi să trăieşti citind şi să fii şi plătit pentru asta şi mi-am dat seama după mult timp că de fapt nu mai sunt un cititor ci sunt un critic literar.
Adică, critica literară este o instituţie care transformă cititul într-o birocraţie a cititului.
Aşa îmi închipui cum simte un poet faptul că nu o să-şi urmeze steaua lui de poet, trebuie să facă de multe ori altceva până să ajungă la poezie. Mereu, cineva îi amână să ajungă la poezie.
Scriind această carte, Ana Blandiana a avut de învins o dificultate foarte mare, dificultatea de a scrie la persoana I.
Este extraordinar de greu să nimereşti tonul când vorbeşti despre tine, pentru că dacă eşti patetic poţi fi ironizat, dacă eşti sincer rişti să fii atacat, pentru că spui sincer despre tine cum eşti şi alţii, în loc să preţuiască asta, folosesc informaţiile împotriva ta.
Şi mi-am adus aminte că dacă fac o emisiune TV, cel mai greu mi se pare să fiu singur în faţa camerei de luat vederi. Adică, vorbesc cu ochii la un aparat, mai văd şi un operator TV care mestecă gumă de mestecat în spatele aparatului, şi eu să vorbesc, adică să spun despre mine, să mă dezvălui, să fiu eu însumi în faţa cuiva care este plictisit şi de multe ori rog o fată să stea lângă aparat şi să-mi dea iluzia că vorbesc cu ea.
Chiar şi o carte de convorbiri pe care am publicat-o recent nu este întâmplător o carte de convorbiri şi este aşa pentru că n-aş fi putut să vorbesc singur despre mine.
Ana Blandiana şi-a asumat această dificultate, dar eu cred totuşi că se adresase cuiva.
Chiar dacă este nenumit, ea cred că s-a adresat unei instanţe supreme, se adresează cuiva.
De exemplu, Nikos Kazantzakis a publicat o carte celebră, “Raport către El Greco”, pentru că avea o mare admiraţie faţă de El Greco şi şi-a imaginat că îi explică lui ce s-a întâmplat cu propria lui viaţă.
Simţi nevoia să te raportezi la cineva.
Alt exemplu,
vorbind despre el însuşi, Eminescu cred că de multe ori scria imaginându-şi că îi vorbeşte lui Titu Maiorescu.
Altă dată, Eminescu mărturiseşte că se gândeşte la un tânăr din viitor care îl va înţelege.
Dar rezultă că oricine simte nevoia să se adreseze cuiva pentru că este extraordinar de greu să vorbeşti de unul singur, să predici în pustiu.
Această examinare a propriului destin este, într-adevăr, cum foarte bine cum a zis Tania Radu, care este unul dintre cei mai buni critici literari de la noi, dar este eclipsată de soţul ei, Dan C. Mihăilescu, care este mai cunoscut.
Amândoi sunt foarte buni numai că el este mai cunoscut, că această carte are ceva sfâşietor, dar are şi ceva îmbucurător pentru că am constatat că demnitatea nu este o calitate pasivă, adică nu eşti demn pur şi simplu rămânând demn.
Demnitatea este ceva care se câştigă prin luptă, deci se construieşte.
Trebuie să lupţi ca să fii demn.
De multe ori am protestat împotriva unor critici literari care i-au atacat pe scriitorii care în mod efemer, nesemnificativ, au colaborat cu regimul comunist şi am spus aşa:
“mecanicul care repară un automobil şi intră până peste cap în măruntaiele automobilului este inevitabil să se şi murdărească de unsoare, în timp ce spectatorul, cel care doar se uită la mecanic, rămâne cu manşetele curate”.
Este foarte uşor să rămâi demn atunci când nu intervi, când nu te implici.
Dar să văd cum rămâne demn cineva care se implică, care nu rămâne indiferent, şi dacă admir ceva la Ana Blandiana, admir multe lucruri, dar cel mai mult admir faptul că se implică şi totuşi îşi păstrează demnitatea.
Asta rezultă din acestă carte,
acesta este sensul optimist al acestei cărţi.
Mă bucur că a apărut această carte şi pentru că există un fel de prăpastie între generaţii.
Am fost odată cu Ana Blandiana la o întâlnire cu elevii de liceu la Biblioteca Naţională a României şi când o copilă a întrebat-o:
“Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Ce jocuri jucaţi?”
... Ana Blandiana a spus:
“Nu a fost o copilărie atât de veselă pentru că tatăl meu a fost arestat!!!”
Şi atunci în rândul tinerilor
s-a declanşat o rumoare de dezamăgire...
“...Dar ce a furat?
A fost infractor?...”
Copii nu au ideea de deţinut politic.
Nouă ni se pare o chestiune subînţeleasă, dar pentru ei, a fi arestat, înseamnă a fi vinovat de ceva.
Şi atunci am intervenit eu pentru că am fost atent la chestia asta şi am explicat de ce a fost închis tatăl ei.
Deci, există riscul să nu ne înţelegem reprezentanţii diverselor generaţii din cauză că avem o experienţă istorică diferită.



Şi vreau să închei cu întâmplarea pe care nu am s-o uit niciodată.
Am fost cândva cu Ana Blandiana şi cu alţi scriitori la Oneşti şi primarul, gândindu-se că noi, scriitorii, stăm toată ziua în spaţii închise şi suntem stafidiţi, prăfuiţi, palizi, ne-a dus într-o livadă de cireşi, unde era plin de cireşe coapte.
Şi să-i vedeţi pe scriitorii care au atâta fantezie în poeziile lor cât de stingheri stăteau.
Stăteau aşa, ca nişte ciori în mijlocul cireşilor şi se uitau la cireşe, nu ştiau dacă să ia sau nu.
Şi cine a dat tonul, cine i-a ajutat să găsească firescul în acea situaţie?
Ana Blandiana a rupt nişte ciorchini de cireşe şi şi-a făcut cercei.
Era atât de frumoasă!
N-am văzut niciodată o femeie atât de frumoasă cum era Ana Blandiana cu cercei de cireşe la urechi.
Această întâmplare are şi un epilog.
Când am venit la Bucureşti, eram în vizită la o domnişoară, şi am povestit cu mult entuziasm despre cât era de frumoasă Ana Blandiana cu cireşe la urechi.
Ea, ca să intre în concurenţă directă cu poeta, a deschis frigiderul, a luat nişte cireşe şi le-a pus la urechi, şi drept urmare, pentru că cireşele erau reci,
s-a îmbolnăvit de otită.
Vă mulţumesc că m-aţi ascultat...
...Alex. Ştefănescu

www.humanitas.ro